Neîmplinirile sunt la fel de apăsătoare, indiferent de țara în care locuiesc cei ocoliți de noroc. În tot cazul, citind „Oameni în toată firea”, de Marie Aubert (https://www.edituraparalela45.ro/.../oameni-in-toata-firea/), ne convingem că, oricât am fi de diferiți, și pe malurile Mediteranei, și printre fiorduri, ne bucură aceleași lucruri, dragostea, familia, copiii, iar singurătatea ne întristează. O fi ea benefică, dar pe termen scurt, pe termen lung, însă, nu poate fi decât distrugătoare. „Oameni în toată firea” este despre viața unei femei pe care singurătatea o face rea, egoistă, nemiloasă, lipsită de empatie. Singurătatea ei e una chinuitoare: „voi sta singură, voi simți singurătatea închizându-se în jurul meu”. La 40 de ani, Ida, protagonista cărții, se pomenește, precum bătrâna din „Peștișorul de aur”, lângă covata spartă. Nu are un partener, nu are un copil, nu are o familie doar a ei. Este clienta unei clinici de fertilizare, merge în Suedia să-și congeleze ovule, pentru timpul când își va găsi, poate, pe cineva cu care ar putea concepe un copil. Nu se vede mamă singură, dar se gândește mereu la familiile cu copii, cum, „în fiecare dimineață, iau împreună micul dejun, trei, patru sau cinci persoane, în fiecare seară adorm unul lângă celălalt, fiecare lipindu-se de altcineva, în fiecare noapte se trezesc din cauza unui copil care vrea să doarmă în patul lor, un copil pe care îl țin în brațe, un copil de-al lor.”
„La mine, lucrurile sunt exact ca acum cinci ani, sau zece, am un apartament puțin mai mare, un salariu puțin mai mare și ceva mai multe proiecte la muncă, o piele mai ștearsă, firele albe pentru care tot la trei luni merg la salon să mi le camufleze și mă costă două mii de coroane. Adorm singură și mă trezesc singură, și sunt singură când merg la muncă, și tot singură când mă întorc acasă, nu ar trebui să mă plâng de asta, nu-i frumos să devii o persoană care își plânge de milă. Dar singurătatea e un cerc ce se mărește constant și, dacă nu apare niciun iubit, dacă nu apare nimeni împreună cu care să-mi pot folosi ovulele din bancă, atunci vor trece încă cinci ani, zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, iar lucrurile astea vor rămâne exact la fel ca acum”
Citind micile poeme în proză, căci cartea e împânzită de astfel de momente specifice vieții de familie, cu problemele și oboselile ei, cu statul laolaltă, mi-am amintit, cu drag, de momentele statului împreună din viața mea. De fapt, perioada aia, în care stăteam claie peste grămadă, ne-a unit, ne-a făcut mai înțelegători, ne-a învățat să ne lăsăm, reciproc, suficient spațiu pentru gândire, suficientă libertate de mișcare. Coabitam excelent în spații mici, apoi, când ne-am mutat, mult timp ne adunam toți în sufragerie, tot împreună stăteam, fără să ne dăm seama că așa funcționăm cel mai bine.
„Oameni în toată firea” m-a făcut să mă gândesc la oamenii singuri și la aceea că, poate, uneori, nu prețuiesc suficient ce am și la aceea că o carte e bună, atunci când cititorul se regăsește în ea, și nu are importanță în câte fragmente sau capitole. E destul ca inima lui să zvâcnească la un singur alineat.
Mie mi s-a făcut dor de părinții mei, citind despre părinții-problemă din cartea lui Marie Aubert. M-am gândit la ei, la temerile lor în legătură cu copiii, la dăruirea lor și toate amintirile mele m-au înduioșat. Mi-am amintit, la un moment dat, de tata, care urca în grabă dealul cu gălețile pline, într-o dimineață de septembrie, înainte să pornim noi spre București, gândindu-se ce poate să ne mai dea să luăm cu noi, din grădină, de tristețea din ochii lui sau de mama care a stat, la ultima ei vizită la București, înainte de pandemie, într-un apartament (al meu) plin de moloz și a curățat tot, în timp ce eu eram la serviciu. Mai găseam și plăcinte când mă întorceam seara acasă.
Mă gândeam și la Ida, eroina cărții, care încerca să se infiltreze, fără prea multe scrupule, în familia surorii ei, Marthe. Oare câte mârșăvii e capabil să facă un om, în numele propriei sale fericiri?
Nu vă spun mai multe. Citiți cartea! O să vă placă.
Cartea e tradusă minunat de
Simina Răchițeanu
