Surorile Zăpezii, daruri cu miros de vopsea tipografică

Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.

M-am emoționat teribil, vorba Norei Iuga, când m-am gândit la timpul de aur al poveștilor. Nu mai sunt copil demult, dar mă bucur să retrăiesc, fie și la o intensitate mult mai mică, clipele de așteptare a primilor fulgi, a bradului, a scârțâitului săniuței pe zăpadă, a sfârșitului fericit al basmelor cu zâne și zmei. Talentata scriitoare Diana Geacăr a tradus aceste cărțulii cu prințese, vrăjitoare și părinți care trebuie salvați. Sunt proaspăt ieșite de sub tipar. E timpul lor! Ce să mai zic? Fericit cel care are ce și cui dărui!

Surorile zăpezii

Eclesiastul 3Versiunea Dumitru Cornilescu Corectată (VDCC)

1. Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.

2. Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei; săditul își are vremea lui, și smulgerea celor sădite își are vremea ei.

3. Uciderea își are vremea ei, și tămăduirea își are vremea ei; dărâmarea își are vremea ei, și zidirea își are vremea ei;

4. plânsul își are vremea lui, și râsul își are vremea lui; bocitul își are vremea lui, și jucatul își are vremea lui;

5. aruncarea cu pietre își are vremea ei, și strângerea pietrelor își are vremea ei; îmbrățișarea își are vremea ei, și depărtarea de îmbrățișări își are vremea ei;

6. căutarea își are vremea ei, și pierderea își are vremea ei; păstrarea își are vremea ei, și lepădarea își are vremea ei;

7. ruptul își are vremea lui, și cusutul își are vremea lui; tăcerea își are vremea ei, și vorbirea își are vremea ei;

8. iubitul își are vremea lui, și urâtul își are vremea lui; războiul își are vremea lui, și pacea își are vremea ei.

9. Ce folos are cel ce muncește din truda lui?

10. Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

11. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

12. Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure și să trăiască bine în viața lor;

13. dar și faptul că un om mănâncă și bea, și duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu.

14. Am ajuns la cunoștința că tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa pentru ca lumea să se teamă de El.

15. Ce este a mai fost, și ce va fi a mai fost; și Dumnezeu aduce iarăși înapoi ce a trecut.

16. Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domnește nelegiuirea, și că în locul rânduit pentru dreptate este răutate.

17. Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca și pe cel bun și pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru și pentru orice faptă.”

18. Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu, și ei înșiși să vadă că nu sunt decât niște dobitoace.

19. Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune.

20. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărână și toate se întorc în țărână.

21. Cine știe dacă suflarea omului se suie în sus, și dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ?

22. Așa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se înveselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?

Daniel Bănulescu nu e nicidecum diavolul care vânează inima ta!

    Întrebase cineva, de curând, când vom promova scriitori români. M-am gândit atunci care or fi, de fapt, așteptările? Ce înseamnă, în viziunea unui cititor, să promovezi un scriitor? Tocmai a apărut, ieri, 9 iunie 2021, în colecția Cartea românească, romanul lui Daniel Bănulescu „Diavolul vânează inima ta”. Vom promova cartea și autorul ei, așa cum am făcut până acum, poate ne va trece prin cap și ceva nou, o scamatorie, o piruetă, un cvadriplu toeloop, o săritură triplu axel cu o aterizare perfectă ţinând cartea între dinţi! 

Cine e Daniel Bănulescu? Este, cum a spus celebrul nostru critic Alexandru Cistelecan, „...un scriitor cu o jumătate de ţară stând ferm de partea lui, dar cu cealaltă gata să-l dea de mâncare la vulturi”. Așa o fi, dar nimeni nu va contesta faptul că Daniel Bănulescu e un scriitor talentat, polivalent, scrie poezie, proză, piese de teatru, e un interlocutor fascinant și, vorba lui Răzvan Țupa, ,,zeul titlurilor de carte”.

👉Cărți de poezie:

👀 Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului, 👀 Balada lui Daniel Bănulescu, 👀Daniel al Rugăciunii;

👉Antologii de autor:

👀 Ce bine e să fii Daniel Bănulescu, 👀 Republica Federală Daniel Bănulescu;

👉Romane:

👀 Te pup în fund, Conducător Iubit! 👀 N-ai vrea să te trimit în paradis? 👀Diavolul vânează inima ta;

👉Piese de teatru:

👀 Cine a câștigat Războiul Mondial al Religiilor? 👀 Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?;

Daniel Bănulescu e un om pe care poți să îl asculți fără să te plictisești, omul de care mi-a fost cel mai frică, dar cu care am colaborat de minune, la începuturile mele la Editura Paralela 45. Mă angajasem de la 1 iunie 2019, dar începusem cu câteva zile mai devreme, că era Bookfest-ul și cum puteam să-l ratez? Mizam mult atunci pe promovarea scriitorilor noștri și am făcut tot ce mi-a stat în puteri să pun umărul la urnirea carului din loc. Dacă unele idei de-ale mele și-au găsit ecou în lumea editorială doar mă bucură.

Puțin? Mult? Dumnezeu știe... Dar cred că mai toți cei care citesc ficțiune în limba română au aflat, au auzit, au văzut o imagine cu cartea lui Daniel Bănulescu sau un scurt video cu autorul, au citit sau ascultat un interviu, au avut prilejul să citească un fragment din carte sau să-l asculte în lectura autorlui.

În vizită la scriitor, cu aparatul de filmat, și plină de bune intenții, noiembrie 2019

Cu Daniel Bănulescu, la Cătrurești Verona, iunie 2019

Oare ce și-ar mai dori să afle un potențial cititor despre scriitorul care tocmai a scos o carte? Mă întrebam...

Poate asta:

Danile Bănulescu, greu de mulțumit

Ați avut prilejul să-l descoperiți, să aflați care îi sunt viziunile, ideile. Și veți mai avea!

Mai jos, niște secvențe de la o lansare la Humanitas Kretzulescu, cu doi scriitori români contemporani, talentați, fascinanți, deschiși, gata să răspundă la orice întrebare, Ciprian Măceșaru și Daniel Bănulescu. Când vom mai face lansări în librării, veniți să vă cunoașteți scriitorii! Sper să avem ocazia să facem cât mai multe.

Daniel Bănulescu și Cornel George Popa, la Humanitas Kretzulescu

Și altele, de la lansarea la Gaudeamus 2019:

O altă întâlnire cu un grup de scriitori români contemporani, Daniel Bănulescu e printre ei, împreună cu alt autor al nostru,  Francisc Baja. Eveniment la Cărturești Verona:

Ce-ar fi să facem un recensământ al celor care citesc scriitori români, măcar să știm câți sunt. Ce ziceți? Ar costa ceva, dar merită efortul!

Până una-alta, voi aduna în postarea asta de blog materiale pe care le am, cu și despre Daniel Bănulescu! Să știți că am stocat ceva.

Episodul dedicat lui Daniel Bănulescu în proiectul „Scriitori. Cărți. Spații”:

Va urma!

II

Daniel Bănulescu la Colegiul Național „Sfântul Sava”, la o întâlnire cu elevii profesoarei și scriitoarei Irina Georgescu:

Fridolin, o poveste pentru toate vârstele

 #PR #edituraparalela45 #fridolin #Nr2

Fridolin 👈👀

💜

„Fridolin. Un teckel, o zgardă pierdută și o mare aventură” este o poveste luminoasă, cu niște imagini vii, extrem de captivante, o poveste care poate fi citită nu doar de copii, ci și de maturi, atunci când cei din urmă doresc să-și ridice dispoziția și moralul.

💜💜

Fridolin, un teckel tânăr, visează să primească de ziua lui un cârnat mare de tot, din care să mănânce o zi întreagă, iar cârnatul, în loc să se scurteze, să se facă și mai lung. Dar nu primește un cârnat, primește, în schimb, de la prietenul lui, Willi, ceva mult mai frumos : o splendidă zgardă roșie cu ținte aurii.

💜💜💜

Fridolin are o viață frumoasă, locuiește într-o căsuță din centrul unui orășel, împreună cu niște oameni care îl iubesc. Chiar mai mult decât atât, Fridolin e admirat de lumea din oraș și se bucură, de ziua lui, de o mulțime de cadouri gustoase, dar și de atenția unei teckerițe pe care o curta. Însă zgarda mult visată nu i-a adus doar bucurii și mândrie, ci și invidia câinilor de pe stradă. Iar odată cu invidia, încep aventurile lui Fridolin.

💜💜💜💜

Autorul cărții, Franz Caspar (1916-1977), este etnolog și scriitor elvețian pentru copii. Fridolin, cartea pe care a publicat-o în 1959, i-a adus celebritatea. Un mare povestitor, Franz Caspar era mereu înconjurat de copii. Într-o bună zi, în drum spre biserică, găsi pe jos o zgardă și din fanteziile celor patru copii ai săi, dar și din cele ale altor copii din cartier, s-a conturat povestea acestui teckel curajos, isteț și cu simțul umorului. O poveste plină de soare și bunătate!

Traducere din limba germană: Viorel Zaicu.

Fridolin`👈👀 Apasă și cumpără!

Despre bărbați, cu tot dragul

 

 

    Vasile Ernu are, în GSP, o serie de articole în care scrie despre importanța șahului, cum ajută șahul un copil să se dezvolte, supremația sovietică în domeniu, mai scrie despre gândire, competiție, sistem etc. Mă rog, totul presărat, cu măestrie (nu încape îndoială) și cu o doză maximă de nostalgie, așa cum ne-a obișnuit. Nu se dezminte. Dar amintirile pe care mi le-a generat nu sunt deloc despre șah, politică și nici măcar despre șaște. Șahul meu se reduce la niște partide sporadice, cu tata și la niște încercări la ora de educație fizică, la școală. Cu ai mei acasă jucam mai mult dame (noi le ziceam șaște 😛), un joc la fel de popular în URSS și la care sovieticii excelau: campioni mondiali, școală, exercițiu, tot tacâmul. 

În 1984, când avea loc Campionatului Mondial de Șah de la Moscova, împlinisem deja 13 ani. Bineînțeles că am urmărit confruntarea dintre Karpov și Kasparov la care face referință, în unul dintre articolele sale, Vasile. Toată Uniunea o urmărea. Culmea, cei de la GSP au ales (deloc întâmplător 😀) inclusiv o poză în care Kasparov se strâmbă, dar chiar și așa, strâmbându-se, e un bărbat bine. Atunci, în 1984, tocmai începeam să înțeleg că îmi place mai mult Kasparov decât Karpov, iar această simpatie  nu avea nici în clin nici în mânecă, nimic, cu șahul. Fără voia mea, momentul că am crescut și am început să am predilecții, când vine vorba de bărbați (deștepți, totuși 😄), a fost marcat de acest eveniment atât de disputat și discutat, iată, după atâta amar de vreme.  

Apoi, mai spre vară, a avut loc un alt eveniment care m-a bulversat total. Eram la deal, munceam la bucata noastră de pământ semănată cu porumb. (Sătenii aveau mai puțin țimp pentru șah și șaște, din păcate). Mersesem singură, aveam un tranzistor care îmi ținea de urât, mai făceam și pauze uneori, cât să-mi îndrept puțin spatele. În timpul unei astfel de pauze, mi-a sărit în ochi un corp de bărbat, gol până la brâu. Prășea omul ăla puțin mai la vale și, la fel ca mine, își trăgea, din când în când, sufletul, permițându-mi, astfel, involuntar, să îl admir din depărtare. Și chiar l-am admirat, cu toată intensitatea descoperirii și cu toată puterea genelor, care au început să-mi facă sângele să se miște și soarele să strălucească mai viu, atât de viu, încât, pe tot dealul, rămăsese doar bărbatul ăla, sprijinit în sapă, iar peste el se revărsa, în șivoaie de lumină, uimirea mea. Imaginea aia mi-a plăcut atât de mult și m-a tulburat atât de tare, încât e la fel de vie și azi, fixată bine într-un colț al creierului, după niște criterii doar de el înțelese.

Și ce credeți, mare mi-a fost mirarea, când, trecând pe alături, mi-am dat seama că e doar un vecin, tatăl unui băiat care era cu vreun an mai mare decât mine și  pe care l-am întâlnit de sute de ori până atunci, fără să-mi stârnească nici măcar cel mai mic interes. Amintirile mele legate de acest bărbat se curmă brusc aici, iar declick-urile care le suscită, periodic, rămân pentru mine un mister.

Și, pentru că admirația mea pentru bărbați rămâne încă, mulțumesc, Doamne, vie și încerc să le înțeleg temerile și frământările, vă propun aici o carte:

Destrămare, de Sorin Delaskela. 

E despre viața unui bărbat de 45 de ani, care simte că vechea sa lume se destramă și despre impactul pe care îl are această destrămare asupra lui. „Destrămare” e, până la urmă, despre îmbătrânire. 

Citiți cartea și vă veți convinge că bărbații nu reacționează mai puțin bolnăvicios la trecerea anilor, la schimbările și frustrările pe care această schimbare le dezlănțuie.

 „Realistic vorbind, ce mai poți face efectiv după 45? Doar să lupți pentru aparențe, să ții în frâu melancolia și să-ți menții o cât mai bună condiție fizică, și cam atât tot. Nu mai e nimic de făcut, la drept vorbind.”

„Destrămare” a luat niște premii, deloc de neglijat: Premiul „Cristian Săileanu” (Grupul Corfu), Premiul „CARTEA DISCRETĂ A ANULUI 2019” acordat de ARCCA (Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor), și Premiul CARTEA ANULUI 2019 acordat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România.

Sorin Delaskela (n. 1968, Drobeta Turnu-Severin) este licențiat în filosofie și sociologie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Debutează în 1995 cu Animalul confesiv, volum de fragmente filosofice, după care publică trei volume de eseistică. În 2007, îi apare romanul Abisex, la Editura Herg Benet, iar, în anul 2010, la Editura Brumar, volumul de proze Noaptea pisicilor lungi.

Aici îl puteți auzi pe Sorin Delaschela în emisiunea Georgetei Drăghici, Drept de autor, de la Radio România Cultural. Toto aici, despre romanul Destrămare, ne vorbesc criticul Felix Nicolau şi Tommi Strand, student la Universitatea din Lund.

 

Subiectiv, despre Oameni în toată firea, de Marie Aubert

 

 

#edituraparalela45 #marieaubert

 

Neîmplinirile sunt la fel de apăsătoare, indiferent de țara în care locuiesc cei ocoliți de noroc. În tot cazul, citind „Oameni în toată firea”, de Marie Aubert (https://www.edituraparalela45.ro/.../oameni-in-toata-firea/), ne convingem că, oricât am fi de diferiți, și pe malurile Mediteranei, și printre fiorduri, ne bucură aceleași lucruri, dragostea, familia, copiii, iar singurătatea ne întristează. O fi ea benefică, dar pe termen scurt, pe termen lung, însă, nu poate fi decât distrugătoare. „Oameni în toată firea” este despre viața unei femei pe care singurătatea o face rea, egoistă, nemiloasă, lipsită de empatie. Singurătatea ei e una chinuitoare: „voi sta singură, voi simți singurătatea închizându-se în jurul meu”. La 40 de ani, Ida, protagonista cărții, se pomenește, precum bătrâna din „Peștișorul de aur”, lângă covata spartă. Nu are un partener, nu are un copil, nu are o familie doar a ei. Este clienta unei clinici de fertilizare, merge în Suedia să-și congeleze ovule, pentru timpul când își va găsi, poate, pe cineva cu care ar putea concepe un copil. Nu se vede mamă singură, dar se gândește mereu la familiile cu copii, cum, „în fiecare dimineață, iau împreună micul dejun, trei, patru sau cinci persoane, în fiecare seară adorm unul lângă celălalt, fiecare lipindu-se de altcineva, în fiecare noapte se trezesc din cauza unui copil care vrea să doarmă în patul lor, un copil pe care îl țin în brațe, un copil de-al lor.”

„La mine, lucrurile sunt exact ca acum cinci ani, sau zece, am un apartament puțin mai mare, un salariu puțin mai mare și ceva mai multe proiecte la muncă, o piele mai ștearsă, firele albe pentru care tot la trei luni merg la salon să mi le camufleze și mă costă două mii de coroane. Adorm singură și mă trezesc singură, și sunt singură când merg la muncă, și tot singură când mă întorc acasă, nu ar trebui să mă plâng de asta, nu-i frumos să devii o persoană care își plânge de milă. Dar singurătatea e un cerc ce se mărește constant și, dacă nu apare niciun iubit, dacă nu apare nimeni împreună cu care să-mi pot folosi ovulele din bancă, atunci vor trece încă cinci ani, zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, iar lucrurile astea vor rămâne exact la fel ca acum”

Citind micile poeme în proză, căci cartea e împânzită de astfel de momente specifice vieții de familie, cu problemele și oboselile ei, cu statul laolaltă, mi-am amintit, cu drag, de momentele statului împreună din viața mea. De fapt, perioada aia, în care stăteam claie peste grămadă, ne-a unit, ne-a făcut mai înțelegători, ne-a învățat să ne lăsăm, reciproc, suficient spațiu pentru gândire, suficientă libertate de mișcare. Coabitam excelent în spații mici, apoi, când ne-am mutat, mult timp ne adunam toți în sufragerie, tot împreună stăteam, fără să ne dăm seama că așa funcționăm cel mai bine.

„Oameni în toată firea” m-a făcut să mă gândesc la oamenii singuri și la aceea că, poate, uneori, nu prețuiesc suficient ce am și la aceea că o carte e bună, atunci când cititorul se regăsește în ea, și nu are importanță în câte fragmente sau capitole. E destul ca inima lui să zvâcnească la un singur alineat.

Mie mi s-a făcut dor de părinții mei, citind despre părinții-problemă din cartea lui Marie Aubert. M-am gândit la ei, la temerile lor în legătură cu copiii, la dăruirea lor și toate amintirile mele m-au înduioșat. Mi-am amintit, la un moment dat, de tata, care urca în grabă dealul cu gălețile pline, într-o dimineață de septembrie, înainte să pornim noi spre București, gândindu-se ce poate să ne mai dea să luăm cu noi, din grădină, de tristețea din ochii lui sau de mama care a stat, la ultima ei vizită la București, înainte de pandemie, într-un apartament (al meu) plin de moloz și a curățat tot, în timp ce eu eram la serviciu. Mai găseam și plăcinte când mă întorceam seara acasă.

Mă gândeam și la Ida, eroina cărții, care încerca să se infiltreze, fără prea multe scrupule, în familia surorii ei, Marthe. Oare câte mârșăvii e capabil să facă un om, în numele propriei sale fericiri?

Nu vă spun mai multe. Citiți cartea! O să vă placă.

Cartea e tradusă minunat de

Simina Răchițeanu

#Firstporno & Antologia prozei erotice feminine din România

Dacă tot nu mă prinde somnul și stau pe FB, dau de o postare a lui Marius Chivu care ne invită să cumpăram, la reducere, antologia cu primul meu porno. Prețul e bun, n-am ce spune! Faza m-a făcut să-mi amintesc de un episod complet uitat. Mi-am dat, așadar, seama că și în viața mea a existat, o, da! un prim film porno. 👀

Povestea a avut loc în iarna anului 1988. Eram studentă în anul întâi la istorie, locuiam în căminul 12 al facultății, pe Vinogradnaia, vizavi de PO, secția de pregătire a studenților străini *, fix lângă ospătăria ,,Drujba ”. Nu țin minte cu cine, în ce eram îmbrăcată sau alte detalii nesemnificative. În schimb, țin foarte bine minte încăperea.  La etaj, în fapt de seară, într-un mic depozit-debara, printre lăzi și cutii cu produse, era instalat un televizor cu video, iar în fața lui erau înșirate cu multă pricepere scaunele.  În câteva minute, spațiul era invadat de studenți tineri, dornici de cunoaștere și de senzații noi, bineînțeles, tari. Toată plăcerea costa o rublă. Bursa era 60, așa că, pentru 60 de filme, banii îmi puteau ajunge, fără probleme, fără rest.
Eu nu prea le aveam cu porno și nici măcar cu erotica. Veneam dintr-un sat de pe malul Nistrului, dintr-o școală în care taică-meu era director, iar mama dirigintă. Deci, nimic de genul acesta, nimic, nici măcar vreo înjurătură auzită la colegi, poate doar, accidental, la sătenii abțiguiți. Unica idee legată cumva despre ceea ce am numi porno era o întâmplare povestită de sora mea care, dăduse, oarecum întâmplător, la fermă, de șeful fermei, aflată într-o ipostază foarte fierbinte, ba chiar aș putea spune de-a dreptul incendiară cu amanta dumisale. Soră-mea se dusese să întrebe de niște femei de prin preajmă de unde poate face rost de o cană cu apă și alea, pentru că nu aveau chiar toate țiglele pe casă (altfel, nu-mi explic), dar mai ales pentru a le juca o festă amorezilor, au trimis-o fix unde  erau ăia cu dragostea și unde i-a surprins bietul copil fix când le era lumea mai dragă.

Cam astea erau închipuirile mele despre porno, foarte vagi, cețoase și acoperite deasupra cu paie. Dar, odată cu studenția, paiele au început să cadă, unul câte unul și primul vânt al schimbării a fost marcat de filmulețele demonstrate de micii afaceriști ai momentului care și-au găsit culcuș în obscurul, dar mult promițătorul depozit al ospătăriei studențești, în care intelectualii în devenire își lichidau breșele de cultură generală.

Și stăteam eu frumușel, alături de colegele mele de facultate, privind aceleași imagini dubioase, cu niște organe masculine pe post de crenvurști etalate pe niște farfurii, (cred că era un film porno de o calitate îndoielnică). Ne gândeam dacă să o zbughim pe ușă afară sau să răbdăm stoic până la sfârșit, să nu ne facem de râs. Și așa, într-unul dintre  momentele alea semi jenante/semi interesante, se deschide larg ușa, din coridor intră un șuvoi puternic de lumină, iar în pragul ușii apare verișorul meu de-al doilea, Nicu, finul părinților, Dumnezeu să îl ierte. Ducea o ladă mare în fața pieptului. Habar n-aveam că se ocupa de aprovizionarea cantinei „Drujba”, că nu locuia la Chișinău, ci într-un orășel din apropiere.) Ei, și unde aruncă el o privire peste scaunele alea pe care stăteam înghesuiți și puțin stingheriți, mă zărește și zice: „O, salut, Diana! Ce mai faci?”

Iată așa n-am scăpat nici la studenție de ochiul de veghe. Dar nici nu cred că Nicu a spus ceva, cuiva, că n-am auzit, după, nicio vorbă, nicio glumă de la nimeni, nici măcar de la el.

Cărți cu porno de la noi de la editură n-am să vă recomand, dar vă recomand o antologie cu proză erotică.

• 

In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România

,,Comandoul Fantomă" de Roland Orcsik, în traducerea lui Andrei Doșa

Se spune că într-o carte bună cititorul ar trebui să se regăsească. Când am început să citesc ,,Comandoul Fantomă” de Roland Orcsik, mi-am zis să aleg un fragment pentru înregistrarea audio. Mare mi-a fost bucuria când am găsit atâtea și atâtea fragmente. Eram gata să citesc toată cartea. Să fie și la noi așa, cum au rușii, sute de cărți pe care le poți asculta când faci ceva prin casă, să nu-ți pară rău că pierzi timpul. (Numai că mi se cam uscau buzele) Inițial, am ales fragmentul cu mirosul părinților, apoi, pe cel cu oamenii îmbătrâniți, care se legau de atmosfera discotecii, străduindu-se să rămână într-un canon recunoscut al tinereții. Apoi, în fragmentul cu casa bunicilor și toate amintirile ce țin de ea. Apoi, în fragmentul despre colecția de viniluri, despre ,, albumele ce se înșirau peste tot, chiar și-n baie...”. Apoi, m-am gândit că, din fericire, am și eu un om cu care pot să ascult ore întregi viniluri și să pălăvrăgeșc, nu doar despre muzică, despre orice. În fine, în cartea asta (ca în atâtea altele, bineînțeles) te poți regăsi nu doar în anumite fragmente, ci și în aerul ei, în ritm, în melodie. 

Felicitări pentru traducere, Dósa Andrei! Abia aștept să facem un interviu să povestim despre carte.