#Firstporno & Antologia prozei erotice feminine din România

Dacă tot nu mă prinde somnul și stau pe FB, dau de o postare a lui Marius Chivu care ne invită să cumpăram, la reducere, antologia cu primul meu porno. Prețul e bun, n-am ce spune! Faza m-a făcut să-mi amintesc de un episod complet uitat. Mi-am dat, așadar, seama că și în viața mea a existat, o, da! un prim film porno. 👀

Povestea a avut loc în iarna anului 1988. Eram studentă în anul întâi la istorie, locuiam în căminul 12 al facultății, pe Vinogradnaia, vizavi de PO, secția de pregătire a studenților străini *, fix lângă ospătăria ,,Drujba ”. Nu țin minte cu cine, în ce eram îmbrăcată sau alte detalii nesemnificative. În schimb, țin foarte bine minte încăperea.  La etaj, în fapt de seară, într-un mic depozit-debara, printre lăzi și cutii cu produse, era instalat un televizor cu video, iar în fața lui erau înșirate cu multă pricepere scaunele.  În câteva minute, spațiul era invadat de studenți tineri, dornici de cunoaștere și de senzații noi, bineînțeles, tari. Toată plăcerea costa o rublă. Bursa era 60, așa că, pentru 60 de filme, banii îmi puteau ajunge, fără probleme, fără rest.
Eu nu prea le aveam cu porno și nici măcar cu erotica. Veneam dintr-un sat de pe malul Nistrului, dintr-o școală în care taică-meu era director, iar mama dirigintă. Deci, nimic de genul acesta, nimic, nici măcar vreo înjurătură auzită la colegi, poate doar, accidental, la sătenii abțiguiți. Unica idee legată cumva despre ceea ce am numi porno era o întâmplare povestită de sora mea care, dăduse, oarecum întâmplător, la fermă, de șeful fermei, aflată într-o ipostază foarte fierbinte, ba chiar aș putea spune de-a dreptul incendiară cu amanta dumisale. Soră-mea se dusese să întrebe de niște femei de prin preajmă de unde poate face rost de o cană cu apă și alea, pentru că nu aveau chiar toate țiglele pe casă (altfel, nu-mi explic), dar mai ales pentru a le juca o festă amorezilor, au trimis-o fix unde  erau ăia cu dragostea și unde i-a surprins bietul copil fix când le era lumea mai dragă.

Cam astea erau închipuirile mele despre porno, foarte vagi, cețoase și acoperite deasupra cu paie. Dar, odată cu studenția, paiele au început să cadă, unul câte unul și primul vânt al schimbării a fost marcat de filmulețele demonstrate de micii afaceriști ai momentului care și-au găsit culcuș în obscurul, dar mult promițătorul depozit al ospătăriei studențești, în care intelectualii în devenire își lichidau breșele de cultură generală.

Și stăteam eu frumușel, alături de colegele mele de facultate, privind aceleași imagini dubioase, cu niște organe masculine pe post de crenvurști etalate pe niște farfurii, (cred că era un film porno de o calitate îndoielnică). Ne gândeam dacă să o zbughim pe ușă afară sau să răbdăm stoic până la sfârșit, să nu ne facem de râs. Și așa, într-unul dintre  momentele alea semi jenante/semi interesante, se deschide larg ușa, din coridor intră un șuvoi puternic de lumină, iar în pragul ușii apare verișorul meu de-al doilea, Nicu, finul părinților, Dumnezeu să îl ierte. Ducea o ladă mare în fața pieptului. Habar n-aveam că se ocupa de aprovizionarea cantinei „Drujba”, că nu locuia la Chișinău, ci într-un orășel din apropiere.) Ei, și unde aruncă el o privire peste scaunele alea pe care stăteam înghesuiți și puțin stingheriți, mă zărește și zice: „O, salut, Diana! Ce mai faci?”

Iată așa n-am scăpat nici la studenție de ochiul de veghe. Dar nici nu cred că Nicu a spus ceva, cuiva, că n-am auzit, după, nicio vorbă, nicio glumă de la nimeni, nici măcar de la el.

Cărți cu porno de la noi de la editură n-am să vă recomand, dar vă recomand o antologie cu proză erotică.

• 

In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România

,,Comandoul Fantomă" de Roland Orcsik, în traducerea lui Andrei Doșa

Se spune că într-o carte bună cititorul ar trebui să se regăsească. Când am început să citesc ,,Comandoul Fantomă” de Roland Orcsik, mi-am zis să aleg un fragment pentru înregistrarea audio. Mare mi-a fost bucuria când am găsit atâtea și atâtea fragmente. Eram gata să citesc toată cartea. Să fie și la noi așa, cum au rușii, sute de cărți pe care le poți asculta când faci ceva prin casă, să nu-ți pară rău că pierzi timpul. (Numai că mi se cam uscau buzele) Inițial, am ales fragmentul cu mirosul părinților, apoi, pe cel cu oamenii îmbătrâniți, care se legau de atmosfera discotecii, străduindu-se să rămână într-un canon recunoscut al tinereții. Apoi, în fragmentul cu casa bunicilor și toate amintirile ce țin de ea. Apoi, în fragmentul despre colecția de viniluri, despre ,, albumele ce se înșirau peste tot, chiar și-n baie...”. Apoi, m-am gândit că, din fericire, am și eu un om cu care pot să ascult ore întregi viniluri și să pălăvrăgeșc, nu doar despre muzică, despre orice. În fine, în cartea asta (ca în atâtea altele, bineînțeles) te poți regăsi nu doar în anumite fragmente, ci și în aerul ei, în ritm, în melodie. 

Felicitări pentru traducere, Dósa Andrei! Abia aștept să facem un interviu să povestim despre carte.

Școala de vară ,, Gheorghe Crăciun” de la Ipotești

Când spun școală de vară, mă gândesc în primul rând la cei care au o viață înainte pentru a face orice: pentru a învăța, a descoperi, a trăi tot felul de aventuri, inclusiv literare.

Sunt la Ipotești a doua oară, înconjurată de băieți și fete care abia încep să formeze un grup. Au avut la dispoziție o zi și jumătate, iar tempoul devine tot mai alert.

N-am mai văzut Ipoteștii din anii studenției. Ajunsesem aici imediat după Revoluția din ‘89. Eram un grup restrâns de studenți basarabeni care au ales să facă, în vara lui ’90, ,,practica muzeografică" nu la Leningrad, ci în Moldova românească. La Leningrad fusesem deja de două ori, iar România încă mai plutea în mintea mea, într-un nor opac, plină de mister și surprize. Totul, dar absolut totul era învăluit în mister. Nu mai vorbesc de literatura contemporană română pe care, la Chișinău, o cunoșteau doar inițiații, pe riscul lor, bineînțeles.

Așadar, iată-mă aici a doua oară, printre oameni foarte tineri care, la fel ca mine atunci, se bucură de ce le pot oferi locurile și oamenii dispuși să împartă cu ei din secretele meseriei.

Iar eu încerc să învăț, cam târziu, dar vorba aia, mai bine mai târziu. Bine că am de la cine. Azi, de rând cu cei prezenți la curs, am stat să-l ascult pe Florin Iaru care mi-a făcut un pic ordine în gânduri, ca un adevărat profesor. Va mai urma o discuție, căci, pentru azi, ne-a pregătit și un film. Apoi, vin la rând cursurile cu Marian Ilea și Cosmin Perța. Le aștept.

M-am bucurat s-o întâlnesc aici pe Ala Sainenco, directorul Memorialului Ipotești, prezentă și ea la Ateliere. Ce bine că Prutul nu e o apă chiar atât de adâncă.

Și ca spectacolul să fie complet, mi s-a oferit ceva în plus, niște mușcături de păianjen pe care l-am prins și omorât post factum. Unul negru, graș, frumos, meseriaș. Aici n-a mai fost niciun mister, căci așa are loc înfrățirea trupului meu cu gângăniile. Cineva încearcă să mă convingă că durerea și jena pe care le trăiești undeva te vor lega și mai mult de acel loc. Sau poate e doar e o simplă demonstrație că gângăniile sunt și ele, asemeni oamenilor, stăpâne peste  văile, dealurile și pădurile cutreierate de poet pe când era băiet.

* Editura Paralela 45, în parteneriat cu Memorialul Ipotești, susține noua generație de prozatori. 15 tineri prozatori, selectați în urma unui concurs de flash fiction, participă la o serie de ateliere intensive de scriere creatoare, coordonate de scriitorii Florin Iaru, Marian Ilea și Cosmin Perta. 

Ochelarii lui Daniel Bănulescu

Mi-am pus de curând ochelari de citit. Pentru că nu se mai putea. Mă lăsa claritatea privirii în momentele în care aveam cel mai tare nevoie de ea. Eram în contratimp și literele îmi pluteau în ceață. Oboseam, mă enervam, mă încordam și numai de încordare nu aveam nevoie, căci traduceam poezie, o poezie bună care îmi plăcea (și îmi place) mult. Mă rog, eu doar din astea traduc.  Altfel, ce rost ar mai avea, cu ochelari sau fără, de mult timp citesc și traduc doar ce-mi place.

Cu ochelari e, într-adevăr, mult mai bine. Mai ales că acum ochelarii sunt ușori, aproape că nu-i simți. Îți poți alege ce rame dorești, să ți se potrivească cu ovalul pătrat al feței, cu hainele, cu ce vrei tu. Nu cum era înainte (și să nu-mi zică nimeni, vai, că ce bine mai era!). Era pe dracu! Numai să vă amintiți de chinurile copiilor nevoiți să poarte ochelari. De rănile de pe nas, de batjocora la care erau supuși de colegii lor, mici bestii umane.

Dar parcă altceva voiam să spun.

 În momentul în care mi-am dat seama că trebuie să-i mișc, să-i scot, să fac ceva cu ei, de fiecare dată când ridic ochii din monitor sau din carte, am regretat că nu am fruntea lui Daniel Bănulescu.  Și eu care credeam că purtatul ochelarilor pe frunte e doar o figură de stil.

Iar cu Daniel Bănulescu și cu cărțile lui ne vom întâlni în curând la Paralela 45. Cu ochelari sau fără, fiți cu ochii pe noi!

Prima poză e făcută în cadrul unui eveniment, 6 atmosfere, ce face parte din cadrul unei serii de evenimente care au debutat pe 13 iunie la Cărturiești Verona. La aceste întalniri lunare cu prozatori contemporani Daniel Bănulescu a citit în avanpremieră din romanul „N-ai vrea să te trimit în Paradis?", în curs de apariție la Paralela 45.

 Scriitorii prezenți la prima ediție: Corina Sabău (lectură în avanpremieră din romanul „Și se auzeau greierii“ – titlu provizoriu), Irina Georgescu Groza (lectură din romanul „Noaptea dintre lumi“), Daniel Bănulescu (lectură în avanpremieră din romanul „N-ai vrea să te trimit în Paradis?“), Iulian Popa (lectură din volumul de proză scurtă „Guadalajara“), Ion Pleșa (lectură din volumul de povestiri „Anotimpuri care nu se repetă“), Francisc Baja (lectură din romanul „Aproape totul e ok“).

Instincte

Instinctul I.   Literar
Azi am postat o notă, Tot ce poți cuprinde cu vederea , pe una din paginile de FB ale editurii.  E o informare despre apariția, la Paralela 45, a unei antologii de poezie rusă contemporană.

Tocmai pentru că nu îmi este deloc străină tema, m-am întrebat ce criterii de selecție or fi avut cei care s-au lansat în această mare aventură.

Oare cum să alegi? Pe cine? Ce poeme?

Țin minte că am fost și eu întrebată după ce criterii am ales povestirile pentru o antologie de proză scurtă. Nu era niciun secret. Citeam, iar acea povestire care mă făcea să plâng și mă răvășea era aleasă. Nu cred că plânsul a fost un criteriu pentru Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov, autorii antologiei ,,Tot ce poți cuprinde cu vederea ", dar, cu siguranță, flerul, intuiția, sensibilitatea unui poet bun (iar Veronica și Victor sunt niște poeți buni) și-au spus cuvântul. Desigur, cel mai simplu e să te ghidezi după criteriul instituțional. Te uiți ce publică cele mai bune edituri, reviste, urmărești invitațiile la festivaluri, premiile luate. Dar cel mai plăcut e să descoperi singur, ghidându-te nu neapărat după premii, ci după ceea ce îți spune intuiția, instinctul tău de animal literar. S-ar putea să iasă ceva frumos, așa cum e această antologie.

 Instinctul II. De supraviețurie. 
Că tot veni vorba de instincte, mi-am amintit de o întâmplare mai veche, de pe timpul când scriam proiecte și caiete de sarcini, undeva pe malul Dâmboviței, lângă Politehnică. Muncă la calculator, cafea multă, mișcare puțină. Și așa, într-o vară, cam pe vremea asta, m-am înțeles cu noua mea colegă de birou să ieșim neapărat la prânz să ne plimbăm prin parcul Politehnicii. Parcul era aproape. Colega părea să fie destul de ok. Motivație aveam.

Am început plimbările în pas alert, cu maximă satisfacție fizică și emoțională. Mă și vedeam deja plină de mușchi, cu abdomenul plat și fese de gimnastă. Așa mi se întâmplă mereu în primele zile, când încep să fac vreo mișcare prin vreun spațiu, al cărui traseu este mai lung decât cărarea bătătorită din sufragerie până la baie.

Doar că n-a durat mult.

Într-o zi, cum mergeam așa, cu pas repede, suntem atacate pe neprins de veste de o haită de câini, destul de măricică. Frate, aveau niște colți! Îi și vedeam înfipți la mine în gât. Ei, și colega mea unde se dă în spatele meu, mă apucă de umeri și mă împinge destul de ferm din spate spre câini. Nu știu câte secunde m-am gândit, dar la un moment dat m-am aplecat, am luat ceva de jos, habar n-am ce, un băț, un bulgăre de pământ și am început și eu să latru, să urlu. Nu prea știu ce au înțeles acei câini din lătratul meu, dar s-au retras undeva. Probabil sub aceleași tufe de unde au ieșit.

Ne-am întors la birou și n-am vorbit niciodată despre asta. Ce puteam să-i zic? Ce putea să-mi zică ea? Și nici n-am mai ieșit să ne plimbăm în timpul pauzei de prânz. Iar eu m-am bucurat așa de tare că, în situații limită, organismul meu reacționează așa frumos, cu lătrat și arătat colții, și  că nu sunt în locul colegei mele căreia, mă gândeam, nu îi e deloc ușor.

globalizare

niciodată nu am avut nimic împotriva globalizării

ba chiar mai mult

eu sunt o mare globalistă

când alții se revoltă înjurând-o

eu mă bucur

când alții adună statistici devastatoare  

eu râd

lumea și-a deschis ușile pentru noi

nu vă mai lamentați

bucurați-vă

și întrebați-vă

cum să se întoarcă

în satele acestea fără drumuri

cu fântâni secate și case dărăpănate

cei care își beau cafeaua pe Sadovoe Kolțo sau pe Nevski Prospekt

sau lângă Fontana di Trevi

sau chiar într-o crâșmă de la parterul unui bloc nou de la periferia Moscovei
când bunicii lor nu treceau de hotarul propriului pământ

toată viața

poate doar mobilizați 

pe timp de război

nimic

nimic nu mă deranjează la globalizare

nimic în afara ochilor acelui câine

care plângea la poartă ca un om

plângea în hohote

atunci când

prietenul lui Daniel pleca

fericit și plin de speranțe

la mama lui

în Italia

Pețitoarea

Acum voi face ceva ce mi-am spus că nu voi face niciodată. Pentru că mi se părea neelegant, imoral și de-a dreptul dezgustător. Probabil că așa și este.

În ultimul timp, am adăugat mai mulți oameni în lista mea, am acceptat diverse cereri de la necunoscuți, mai ales de la cei care au postări legate de cărți și lecturi.  Așa că nu e de mirare să mă trezesc cu surprize. În consecință, primesc ieri un mesaj cel puțin bizar:

,,Doamnă Diana aş dori să cunosc o basarabeacă frumoasă, independentă dacă aveti o prietenă vă rog să-i dati contul meu ............. sau emai ..........@gmail .com Sper să nu vă supărati eu l-am sorijinit si pe George Simion. Scuze sprijinit . am gresit o literă"

Întâi am râs tare, apoi, m-am înfuriat, apoi, mi-a fost milă. Până la urmă, omul ăsta chiar are nădejde. Sau poate nu mai are nicio nădejde, e în culmea disperării și, de pe acea culme, îmi încredințează soarta lui.
Mă rog, situația e ca în zicala rusească: Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Cu ocazia asta,  mi-am amintit de o fază stânjenitoare legată de intermedieri sentimentale.

Într-o frumoasă, mustoasă și ploioasă vară, din neavând ce face și nesilită de nimeni, mă apuc eu să le fac cunoștință unor prieteni. Amândoi deștepți, amândoi frumoși, amândoi super-puper și, din câte vă dați seama, amândoi fără pereche. Singuri la filme, singuri la spectacole, singuri la zile de naștere. Tristețe și plictis. Mă uitam eu așa la ei, separat, și mi se părea mie atunci că ce bine s-ar potrivi. Că ce frumos am mai sta noi împreună la sărbători și bairamuri. Că ce ni s-ar împrieteni copiii, ce excursii la munte și la mare am putea face cu toții etc.

Și am pus la cale un plan ca să iasă totul mai puțin penibil, mai acurat și mai cu folos pentru toată lumea. M-am strofocat. M-am gândit la detalii, la ambianță, la băutură, la atmosferă, la feng shui. Și  totuși, la întâlnirea aia, doar eu am vorbit, eu am turnat, eu  am băut, eu am spus bancuri și tot eu am râs la ele. Tinerii mei prieteni stăteau înțepeniți ca niște firavi copăcei acoperiți cu promoroacă.

Așa că, dragul meu prieten singuratic, nu, mulțumesc, rezolvă-ți singur problemele. Te cred, te înțeleg, numai că eu, vorba aia, pas!

Salut și pe blogul PRlela45!

Aseară am visat că o prietenă nu foarte apropiată mi-a propus un job la un institut de istorie și era supărată că l-am refuzat. Îmi explica ce am pierdut: un salariu mare și o pensie de înalt funcționar public. (Nu mă întrebați de ce ,,înalt" și de ce ,,public", că nu știu.) Cum am auzit de pensie, mi-am amintit de mama. Pentru ea, e important să am o slujbă serioasă care să-mi asigure o pensie.

Nu știu dacă voi ieși la pensie de la Paralela 45. Deocamdată, trăiesc euforia începutului, a speranțelor și a micilor satisfacții de zi cu zi din comunicarea cu scriitorii și cărțile lor, pe care le promovez.

Vă aștept pe acest blog, unde îmi voi striga bucuriile și-mi voi plânge tristețile, în măsura bunului simț, bineînțeles.

Primele mele zile la Paralela 45 au coincis cu zilele Salonului Internațional de Carte Bookfest. Așa a început aventura.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut încredere în mine și m-ați încurajat!