Instinctul I. Literar
Azi am postat o notă, Tot ce poți cuprinde cu vederea , pe una din paginile de FB ale editurii. E o informare despre apariția, la Paralela 45, a unei antologii de poezie rusă contemporană.
Tocmai pentru că nu îmi este deloc străină tema, m-am întrebat ce criterii de selecție or fi avut cei care s-au lansat în această mare aventură.
Oare cum să alegi? Pe cine? Ce poeme?
Țin minte că am fost și eu întrebată după ce criterii am ales povestirile pentru o antologie de proză scurtă. Nu era niciun secret. Citeam, iar acea povestire care mă făcea să plâng și mă răvășea era aleasă. Nu cred că plânsul a fost un criteriu pentru Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov, autorii antologiei ,,Tot ce poți cuprinde cu vederea ", dar, cu siguranță, flerul, intuiția, sensibilitatea unui poet bun (iar Veronica și Victor sunt niște poeți buni) și-au spus cuvântul. Desigur, cel mai simplu e să te ghidezi după criteriul instituțional. Te uiți ce publică cele mai bune edituri, reviste, urmărești invitațiile la festivaluri, premiile luate. Dar cel mai plăcut e să descoperi singur, ghidându-te nu neapărat după premii, ci după ceea ce îți spune intuiția, instinctul tău de animal literar. S-ar putea să iasă ceva frumos, așa cum e această antologie.
Instinctul II. De supraviețurie.
Că tot veni vorba de instincte, mi-am amintit de o întâmplare mai veche, de pe timpul când scriam proiecte și caiete de sarcini, undeva pe malul Dâmboviței, lângă Politehnică. Muncă la calculator, cafea multă, mișcare puțină. Și așa, într-o vară, cam pe vremea asta, m-am înțeles cu noua mea colegă de birou să ieșim neapărat la prânz să ne plimbăm prin parcul Politehnicii. Parcul era aproape. Colega părea să fie destul de ok. Motivație aveam.
Am început plimbările în pas alert, cu maximă satisfacție fizică și emoțională. Mă și vedeam deja plină de mușchi, cu abdomenul plat și fese de gimnastă. Așa mi se întâmplă mereu în primele zile, când încep să fac vreo mișcare prin vreun spațiu, al cărui traseu este mai lung decât cărarea bătătorită din sufragerie până la baie.
Doar că n-a durat mult.
Într-o zi, cum mergeam așa, cu pas repede, suntem atacate pe neprins de veste de o haită de câini, destul de măricică. Frate, aveau niște colți! Îi și vedeam înfipți la mine în gât. Ei, și colega mea unde se dă în spatele meu, mă apucă de umeri și mă împinge destul de ferm din spate spre câini. Nu știu câte secunde m-am gândit, dar la un moment dat m-am aplecat, am luat ceva de jos, habar n-am ce, un băț, un bulgăre de pământ și am început și eu să latru, să urlu. Nu prea știu ce au înțeles acei câini din lătratul meu, dar s-au retras undeva. Probabil sub aceleași tufe de unde au ieșit.
Ne-am întors la birou și n-am vorbit niciodată despre asta. Ce puteam să-i zic? Ce putea să-mi zică ea? Și nici n-am mai ieșit să ne plimbăm în timpul pauzei de prânz. Iar eu m-am bucurat așa de tare că, în situații limită, organismul meu reacționează așa frumos, cu lătrat și arătat colții, și că nu sunt în locul colegei mele căreia, mă gândeam, nu îi e deloc ușor.
