Vasile Ernu are, în GSP, o serie de articole în care scrie despre importanța șahului, cum ajută șahul un copil să se dezvolte, supremația sovietică în domeniu, mai scrie despre gândire, competiție, sistem etc. Mă rog, totul presărat, cu măestrie (nu încape îndoială) și cu o doză maximă de nostalgie, așa cum ne-a obișnuit. Nu se dezminte. Dar amintirile pe care mi le-a generat nu sunt deloc despre șah, politică și nici măcar despre șaște. Șahul meu se reduce la niște partide sporadice, cu tata și la niște încercări la ora de educație fizică, la școală. Cu ai mei acasă jucam mai mult dame (noi le ziceam șaște 😛), un joc la fel de popular în URSS și la care sovieticii excelau: campioni mondiali, școală, exercițiu, tot tacâmul.
În 1984, când avea loc Campionatului Mondial de Șah de la Moscova, împlinisem deja 13 ani. Bineînțeles că am urmărit confruntarea dintre Karpov și Kasparov la care face referință, în unul dintre articolele sale, Vasile. Toată Uniunea o urmărea. Culmea, cei de la GSP au ales (deloc întâmplător 😀) inclusiv o poză în care Kasparov se strâmbă, dar chiar și așa, strâmbându-se, e un bărbat bine. Atunci, în 1984, tocmai începeam să înțeleg că îmi place mai mult Kasparov decât Karpov, iar această simpatie nu avea nici în clin nici în mânecă, nimic, cu șahul. Fără voia mea, momentul că am crescut și am început să am predilecții, când vine vorba de bărbați (deștepți, totuși 😄), a fost marcat de acest eveniment atât de disputat și discutat, iată, după atâta amar de vreme.
Apoi, mai spre vară, a avut loc un alt eveniment care m-a bulversat total. Eram la deal, munceam la bucata noastră de pământ semănată cu porumb. (Sătenii aveau mai puțin țimp pentru șah și șaște, din păcate). Mersesem singură, aveam un tranzistor care îmi ținea de urât, mai făceam și pauze uneori, cât să-mi îndrept puțin spatele. În timpul unei astfel de pauze, mi-a sărit în ochi un corp de bărbat, gol până la brâu. Prășea omul ăla puțin mai la vale și, la fel ca mine, își trăgea, din când în când, sufletul, permițându-mi, astfel, involuntar, să îl admir din depărtare. Și chiar l-am admirat, cu toată intensitatea descoperirii și cu toată puterea genelor, care au început să-mi facă sângele să se miște și soarele să strălucească mai viu, atât de viu, încât, pe tot dealul, rămăsese doar bărbatul ăla, sprijinit în sapă, iar peste el se revărsa, în șivoaie de lumină, uimirea mea. Imaginea aia mi-a plăcut atât de mult și m-a tulburat atât de tare, încât e la fel de vie și azi, fixată bine într-un colț al creierului, după niște criterii doar de el înțelese.
Și ce credeți, mare mi-a fost mirarea, când, trecând pe alături, mi-am dat seama că e doar un vecin, tatăl unui băiat care era cu vreun an mai mare decât mine și pe care l-am întâlnit de sute de ori până atunci, fără să-mi stârnească nici măcar cel mai mic interes. Amintirile mele legate de acest bărbat se curmă brusc aici, iar declick-urile care le suscită, periodic, rămân pentru mine un mister.
Și, pentru că admirația mea pentru bărbați rămâne încă, mulțumesc, Doamne, vie și încerc să le înțeleg temerile și frământările, vă propun aici o carte:
Destrămare, de Sorin Delaskela.
E despre viața unui bărbat de 45 de ani, care simte că vechea sa lume se destramă și despre impactul pe care îl are această destrămare asupra lui. „Destrămare” e, până la urmă, despre îmbătrânire.
Citiți cartea și vă veți convinge că bărbații nu reacționează mai puțin bolnăvicios la trecerea anilor, la schimbările și frustrările pe care această schimbare le dezlănțuie.
„Realistic vorbind, ce mai poți face efectiv după 45? Doar să lupți pentru aparențe, să ții în frâu melancolia și să-ți menții o cât mai bună condiție fizică, și cam atât tot. Nu mai e nimic de făcut, la drept vorbind.”
„Destrămare” a luat niște premii, deloc de neglijat: Premiul „Cristian Săileanu” (Grupul Corfu), Premiul „CARTEA DISCRETĂ A ANULUI 2019” acordat de ARCCA (Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor), și Premiul CARTEA ANULUI 2019 acordat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România.
Sorin Delaskela (n. 1968, Drobeta Turnu-Severin) este licențiat în filosofie și sociologie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Debutează în 1995 cu Animalul confesiv, volum de fragmente filosofice, după care publică trei volume de eseistică. În 2007, îi apare romanul Abisex, la Editura Herg Benet, iar, în anul 2010, la Editura Brumar, volumul de proze Noaptea pisicilor lungi.
Aici îl puteți auzi pe Sorin Delaschela în emisiunea Georgetei Drăghici, Drept de autor, de la Radio România Cultural. Toto aici, despre romanul Destrămare, ne vorbesc criticul Felix Nicolau şi Tommi Strand, student la Universitatea din Lund.
